Here, there

Spectacolul a avut premiera pe 22 decembrie 2018 la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad și face parte dintr-un diptic (alături de spectacolul “Margo”, Teatrul Dramaturgilor Români) care pune în discuție consecințele dramatice ale exodului românilor în străinătate.

Mai jos un interviu realizat de Andreea Medinschi.

“Poate părea banală și previzibilă această primă întrebare, dar o consider necesară: De ce acest text?

Românii pleacă în străinătate visând la o viață mai bună pentru ei și familiile lor. Acest vis se schimbă pe nesimțite. Aceste familii se dezintegrează – rămâșițe, frânturi  dezmembrate, automatisme lipsite de conținut. Nimic din visul inițial.  Este o sfâșiere a relațiilor de familie. Însingurare profundă, alienare, dezumanizare. Vreau să semnalez acest fenomen, să îl pun sub lupă. A nu se înțelege cumva că susțin faptul că românii n-ar trebui să plece din țară – dimpotrivă, mi se pare firesc să pleci dintr-o țară  în care nu mai poți trăi decent. Demersul meu vizează costurile umane ale acestei dezrădăcinări.

De unde apropierea  față de poveștile ancorate în prezent, în realitățile imediate? “Push up”, “Șase din 49”, “După ploaie” sau “Bună! Ce faci?” -sunt doar câteva titluri pe care ți-ai pus semnătura în teatru și film și care au subiecte din realitatea noastră de zi cu zi.

Datoria noastră ca artiști este să punem pe tapet problemele comunității în care trăim. Înainte să vin la Arad am montat “Margo” de Alina Suărășan la Teatrul Dramaturgilor Români. Spectacolul vorbește despre doi copii ai căror părinți sunt plecați din țară să muncească în străinătate și încearcă să supraviețuiască alături de bunicul lor în România anilor ’90. Textul lui Ignat vine să completeze tabloul migrației românilor cu o poveste despre reîntoarcerea acasă a unei femei care a muncit câțiva ani în Italia și care nu se mai poate integra în propria-i familie.

4 milioane de români muncesc în străinătate, 100.000 de copii au părinți plecați la muncă peste hotare. Sunt cifre din statistici pe care le vedem zilnic la televizor, le auzim la radio, le citim prin ziare. Sunt realități care aparțin acestor 4 milioane de oameni și familiilor lor. Cât de pregătiți suntem să le întâlnim și într-o sală de teatru?

Total nepregătiți – cred.  Care sunt costurile umane, individuale dincolo de aceste numere – astea sunt halucinante – și trebuie aduse pe scenă – acolo cifrele capătă carne și – sper eu – greutate.

Pe site-ul tău spui, la un moment dat, că “nimic nu e mai pasionant decât să repeți cu actorii pe scenă”. Ce îți oferă teatrul și nu își oferă filmul atunci când e vorba despre lucrul cu actorii?

În primul rând mă bucur să am ceva mai mult timp să lucrez cu actorii și că o pot face mai des.  Apoi sentimentul că rezultatul muncii noastre împreună va avea o viață independentă,  la fel de trecătoare ca însăși viața noastră. Mă ajută să fiu mai smerit și mai liber.

Actorii din distribuția spectacolului de la Arad nu îți sunt în totalitate necunoscuți. Cu Ovidiu Ghiniță ai lucrat la “Domnișoara Cristina”. Ce te-ai așteptat de la trupa arădeană și ce ai primit?

Contribuția lui Ovidiu Ghiniță la “Domnișoara Christina” este mult mai mare decât aceea de a fi jucat foarte inspirat un rol. M-a ajutat enorm să realizez ce film urma să fac. A fost un moment – chiar în primele zile de filmare.  Și de data asta am simțit că Ovidiu vine încărcat cu o întreagă lume pe care a crescut-o din aluatul piesei și o împărtășește generos pe scenă.

Pe Amalia Huțan am cunoscut-o cu ocazia unui workshop pe care l-am făcut la Timișoara. Atunci am remarcat la ea sensibilitatea deosebită și spiritul ludic pe care le-a pus în joc și acum.

De la Sorin Calotă mă așteptam să fie încăpățânat – nu îl cunoșteam – era născut în aceeași zi cu mine. Este un bun cunoscător al lumii personajelor din textul lui Ignat. Și onest cu meseria și menirea lui. O mare parte din atmosfera spectacolului este inspirată de poveștile cu care a venit el.

Nici pe Oana Kun nu o știam. Ea a intrat în proiect foarte pregătită dar și extrem de receptivă și deschisă. Este cumva nucleul emoțional al spectacolului. Vibrează diferit cu fiecare partener de scenă.

Cât despre întâlnirea cu Florin Covalciuc – ea a debutat cu respingere – din partea mea. Apoi neînțelegerile s-au risipit și am realizat că dincolo de omul ironic-sarcastic se află un suflet cald și un actor dedicat și serios.

Am mai avut o întâlnire faină aici, la Arad – cea cu Lucian Moga, light designerul spectacolului. Zgârcit cu vorbele dar generos cu spiritul, Lucian a făcut ca spectacolul să aibă o aură și o respirație la care nici nu am visat când am venit aici. L-am simțit ca pe un director de imagine cu care te înțelegi din priviri – dacă e să fac o analogie cu filmul.

Fiecare dintre noi are un “aici” și un “acolo”. Pentru tine care sunt ele?

Mă simt un om privilegiat, ca fac teatru sau film, că fac ce îmi place și pot trăi din asta. Că pot fi alături de cei dragi. Ăsta e aici-ul meu. Aș vrea ca mai mulți oameni să poată spune asta. Ăsta e acolo-ul meu.

La final de proiect și interviu, îmi permit să formulez întrebarea parafrazând tot o “zicere” de a ta. Deci: A fost bine, hai încă… o montare aici, la Arad?

Îmi doresc să mai montez aici, la Arad. Am avut un sentiment foarte bun. Oamenii si locul m-au inspirat. Mi-ar place să-i cunosc mai bine pe actorii cu care am lucrat deja și să colaborez cu ceilalți actori pe care doar i-am vazut jucând în alte spectacole aici. M-a impresionat felul în care teatrul din Arad este deschis arădenilor și întinde punți spre comunitate – fie că e vroba de  festivaluri de teatru, de luna de teatru sau de simplul fapt că găzduiește baluri de boboci sau diverse serbări ale orașului. Teatrul este cu și despre comunitate si mă bucură ca aici este așa.

Interviu de Andreea Medinschi