Dell Arte

     Îmi plac actorii. Cu strălucirea și energia pe care o degajă pe scenă când joacă sau când repetă, dar și cu oboseala sau absența pe care o vezi apoi la cabină.

     Proiectul a pornit cu ceva ani în urma când l-am rugat pe Mihai Gruia Sandu să-mi pozeze pe tema clovnului trist. A venit în locul unde aveam improvizat un fel de studio cu un frac vechi, un nas roșu și un melon. Am renunțat repede la ideea de a-i face o mască albă de clown. Ni s-a părut ceva exterior. Mai ales că el avea de când a intrat în studio o anume mască tristă. Am stat multă vreme de vorbă, față în față, fără ca eu să mă ating de aparat. Mi-a povestit despre commedia dell’arte, despre cum se făceau luminile în teatrul italian atunci când nu existau becuri și despre complicatele mecanisme de scenă descoperite într-un teatru foarte vechi. Fotografiile le-am făcut apoi foarte repede. Dar toată discuția de dinainte a fost ca un fel de încărcare. Este ce numesc eu o abordare de tip ficțiune. Adică ne propunem un personaj și îl construim împreună – actorul care îmi pozează și cu mine. Nu are nimic documentarist ci totul este mai degrabă sintetic.

     Peste câtiva ani Gruia m-a rugat să fac o serie de fotografii cu trupa de teatru pe care o conducea – Dell’Arte. Fotografiile trebuiau să fie dintr-un spectacol de comedia dell’arte care însă nu exista încă. Am încercat să folosesc același tip de abordare cu actorii trupei Dell’Arte. Fiecare își lua în primire personajul pe care urma să îl joace în piesa nescrisa încă și interacționa cu alt personaj. Așa au luat naștere un soi de tablouri vivante dintr-un spectacol care nu văzuse încă ochii spectatorilor. Măștile de commedia dell’arte pe care actorii le purtau m-au încurcat foarte tare la început căci îmi răpeau un mijloc de expresie foarte important – fața și ochii. A trebuit să ne concentram pe expresia corpului, a mâinilor, pe atitudini scenice de plan întreg, nu de prim plan.

Dar în timp ce făceam aceste fotografii am observat un moment care mi s-a parut deosebit de interesant: momentul când actorii își dădeau jos măștile de commedia dell’arte pentru a face o mică pauză. Din personajul haios și plin de energie ei deveneau actorii obosiți într-un moment de pauză. Așa s-a născut ideea unor portrete cu actorii aflați în repaosul jocului, cu gândul dus cine știe unde. Am trecut brusc de la o abordare de tip ficțiune la una pur documentaristă. Începusem să fac poze după ce le spuneam actorilor „gata! pauză!”.

Sigur că la un moment dat am renunțat la această abordare și i-am provocat să se joace pe ei înșiși. Astfel ne întorceam tot la o abordare de tip ficțiune, de data asta personajul interpretat fiind chiar actorul obosit.

Fotografiile s-au constituit într-o expoziție itinerantă care a fost găzduită de Clubul Țăranului Român, Biblioteca Universitară și Teatrul Unesco. Cele alb negru au fost mărite prin procedee clasice, pe hârtie argentică.